Înfrângerea strategică a tacticianului Bibi Nethanyahu

În urma atacului terorist al Hamas din 7 octombrie 2023, soldat cu morți și luare de ostateci israelieni, Guvernul Nethanyahu a decis să folosească tragicul eveniment pentru a goli fâșia Gaza de populația palestiniană, ucigând-o sau obligând-o să emigreze. Cu alte cuvinte, comițând o crimă împotriva umanității cu caracter genocidar.

Ulterior, s-a înțeles că se are în vedere folosirea unor metode oarecum similare și în Cisiordania cu scopul final al curățării acestor teritorii de elementul arab și anexării lor de către Israel. Doar acesta este pământul promis evreilor pe muntele Sinai! (sic!)

Prima reacție a venit de la familiile ostaticilor care au denunțat acțiunea respectivă, ca fiind o condamnare la moarte a acestora. Apoi au apărut treptat reacții de condamnare din întreaga lume, culminând cu recunoașterea, fie ea și discutabilă sub aspect practic, de către un număr mare țări, inclusiv membre NATO și UE, a unui stat palestinian. Acest stat era coșmarul lui Benjamin Nethanyahu pentru evitarea căruia și-a construit strategia încă din 1996, subminând constant aplicarea acordurilor de la Oslo care consacraseră formula celor două state – Israel și Palestina.

Totodată, Israelul a cunoscut o cvasitotală condamnare și izolare pe plan internațional. Singura breșă relevantă pe acest front a fost SUA.

Arabii nu mai au încredere în SUA

Sprijinul orb acordat de Washington politicii lui Nethanyahu s-a dovedit, însă, a fi contrar intereselor naționale americane. Orice pretenții de superioritate morală ale Americii au rămas fără bază. În plus, America a pierdut orice urmă de încredere din partea țărilor arabe, care au început să caute garanții de securitate la puterile globale emergente din Asia și în solidaritatea politică a Sudului Colectiv. Astfel, SUA și-a compromis și capacitatea de a mai juca rolul de mediator onest în soluționarea conflictelor din Orientul Mijlociu și nu numai.

În atare context și în căutarea Premiului Nobel pentru Pace, Președintele Donald Trump s-a făcut luntre-punte și a impus Israelului acceptarea unei înfrângeri strategice, sub forma unui așa-zis „plan de pace în 20 de puncte”. În realitate nu este vorba despre o pace, întrucât nu rezolvă cauza originară a conflictului israelo-palestinian, și anume crearea statului palestinienilor, ci despre un armistițiu. Nici acesta durabil întrucât nu există forme de control și garantare eficace ale respectării lui, iar experiențele trecutului ne arată disponibilitatea aruncării în aer a oricăror înțelegeri prin provocări pe care fiecare parte le pune în seama celeilalte.

Componenta cea mai subtilă a planului se referă la reinstituirea de facto a mandatului internațional asupra teritoriului Palestinei (cel rămas în afara frontierelor Israelului stabilite în 1947), de data asta titular fiind nu Marea Britanie, ci SUA, și nu împuternicită de ONU, ci auto-împuternicită. Oricum, „chestiunea palestiniană” se (re)internaționalizează, ceea ce Israelul a vrut mereu să evite.

Fără acordul Moscovei și Beijingului o astfel de mandatare de sine ar fi fost nulă și neavenită. Doar după obținerea sprijinului acestora, fie el și tacit, s-a putut trece la prima fază a planului Trump. Dovadă că SUA nu poate soluționa crizele geopolitice majore fără cooperare cu principalele puteri ale Orientului euro-asiatic și Sudului global.

Imaginarul lui Trump este oglinda spartă a realității

Dacă vechiul mandat britanic avea ca finalitate declarată crearea unor viitoare state națiune suverane, Planul Trump nu spune o vorbă despre destinația ultimă a exercițiului. Desigur, când mergi fără a cunoaște unde vrei să ajungi toate drumurile duc acolo (sic!); iar totalitatea rutelor include și terorismul, genocidul, războiul regional etc. Avem de a face, deci, cu un plan de felul ruletei rusești. Poate tocmai de aceea rușii l-au binecuvântat, observând că pistolul este îndreptat spre tâmpla Americii.

Formulele imaginate de Donald Trump oferă prea puțin. Ele ar fi putut să își ia zborul dacă ar fi venit mai devreme, adică înainte de distrugerea Gazei prin operațiunea militară extremistă israeliană și chiar înaintea atacului terorist al Hamas din octombrie 2023. Acum formulele respective sosesc prea târziu. Prea puțin și prea târziu. Ele permit cel mult ridicarea unei perdele de fum care să acopere un armistițiu iluzoriu îmbrăcat în hainele unei păci fictive.

Primul înclinat să refuze planul a fost Nethanyahu însuși. Premierul israelian a fost amenințat de partidele extremiste cu care este aliat la guvernare că dacă va semna orice armistițiu cu Hamas ele vor părăsi coaliția creând o criză politică fără soluție pe termen scurt și mediu. Hamas a profitat de ocazie pentru a câștiga simpatii internaționale, acceptând planul american, este adevărat, cu anumite nuanțe interpretative, și astfel plasându-se în postura iubitorilor de pace.

Planul de pace american e fără finalitate

Nimeni nu semnează un acord de încetare a focului prin care acceptă să fie desființat. Nu o poate face nici Hamas. Acesta este interesat, însă, de oprirea ostilităților întrucât toate țintele sale au fost atinse, fie și la un preț mare.

După ani de luptă nemiloasă pentru purificarea etnică a Gazei și de crime împotriva umanității comise sub pretextul că în spatele civililor palestinieni și în casele, spitalele, școlile etc. locuite de ei, se ascund câțiva teroriști Hamas, după atacuri militare asupra unor state suverane terțe, precum Liban, Siria, Iran, Qatar, Yemen, Somalia, Libia, unele aliate ale SUA, sub cuvânt că oferă adăpost liderilor Hamas, după afirmarea inflexibilă a țintei strategice israeliene constând în anihilarea fizică a membrilor Hamas și a susținătorilor lor până la ultimul, acum premierul Nethanyahu convine, fie și numai prin interpuși, un acord cu cel pe care voia să îl extermine și, după ce a omorât câteva zeci de mii de copii numai pentru a nu lăsa să scape cu viață un singur luptător Hamas, acum eliberează câteva sute de asemenea luptători aflați în detenție israeliană cu condamnări la închisoare pe viață. Oare cei eliberați vor constitui secta adoratorilor lui Bibi și nu vor căuta revanșa? Greu de crezut.

Încrederea în Israel, știrbită prin lumea arabă de către Nethanyahu

Bibi și-a cerut scuze Qatarului și Qatarul le-a primit. Înseamnă asta oare că și încrederea a fost restabilită? Este vorba despre încrederea în Israel, dar și în protectorul său american. Președintele SUA a oferit Qatarului o garanție de securitate similară celei de care se bucură membrii NATO și Qatarul a acceptat-o. Înseamnă asta că de acum încrederea în SUA, care nu a vrut sau nu a putut împiedica bombardamentul israelian asupra Doha, s-a restabilit? Evident, nu. Aceasta cu atât mai mult cu cât Donald Trump, potrivit Constituției SUA, nu avea dreptul să ofere asemenea garanții fără aprobarea Congresului. Qatarul nu va fi mai bine apărat de America, dar, câștigă securitate întrucât capacitatea de descurajare a Israelului este grav afectată sub aspect psihopolitic și imaginea sa de stat care, în numele dreptului de a-și apăra securitatea, poate face orice, pălește.

Învățând din experiența qatareză, Arabia Saudită a încheiat un pact de asistență militară mutuală cu Pakistanul, care este o putere nucleară sprijinită de China. O Chină care, și ea putere nucleară, a mediat cu succes normalizarea relațiilor Iranului cu Emiratele Arabe Unite și Arabia Saudită. Aceeași Chină care a încheiat un acord cu Egiptul pentru furnizarea de rachete de ultimă generație susceptibile permite atât oprirea unor eventuale atacuri aeriene ale Israelului, cât și penetrarea apărării aeriene israeliene. Israelul pierde astfel superioritatea militară față de vecinii arabi și monopolul recursului la arma nucleară în Orientul Mijlociu, în timp ce China devine un actor strategic din afara Orientului Mijlociu care schimbă raporturile de putere într-o regiune altădată dominată exclusiv de cuplul israelo-american.

Holocaustul pus în antiteză cu Gaza

Sărmanii ostateci, câți vor fi rămas în viață și în toate mințile, vor fi eliberați (Hamas nu mai are nevoie de ei și, indiferent de ceea ce ar urma, eliberarea lor îi profită), dar toate transformările cu caracter geostrategic produse în siajul politicii militariste a guvernului Nethanyahu vor rămâne și vor dura. Președintele Trump ar putea cere și obține Premiul Nobel, dar nu va putea recupera nimic din atuurile regionale pierdute din cauza aventurismului fanatic al lui Benjamin Nethanyahu. După cum, de aici înainte, ori de câte ori evreii vor invoca amintirea Holocaustului pentru a a-și susține în plan moral legitimitatea existenței unui stat iudaic, cerând drepturi azi pentru compensarea suferinței de ieri, li se va aminti Gaza, cu cei 20 000 de copii nevinovați uciși fără milă. Și tot după cum statul Palestina, fie și deocamdată numai simbolic, va rămâne subiect de drept internațional în măsură a susține că orice grupare armată care îi apără existența este o mișcare de eliberare, iar nu o mișcare teroristă.

Angajamentul Hamas de a renunța la lupta armată și de a predea armele, rămânând doar o entitate politică dispusă să cedeze guvernarea grupării concurente Fatah, ceea ce nu este încă lucru câștigat, va fi o promisiune deșartă atât timp cât statul palestinian pentru evitarea constituirii căruia Bibi a stârnit războaie, a finanțat terorismul și a ucis oameni nevinovați, nu va deveni realitate. Dreptul Israelului de a reveni la soluția militară, dacă circumstanțele o vor impune, primit în schimbul renunțării formale la anexarea Gazei și Cisiordaniei, este doar praf în ochii celor care nu vor să vadă înfrângerea.

O înfrângere strategică cu atât mai semnificativă cu cât, chiar și pentru a se obține această ieșire provizorie din capcana Gazei, a fost nevoie de ajutorul și asigurările oferite de China și Rusia, în stilul discret specific diplomației lor. Nethanyahu s-a întreținut îndelung cu Putin la telefon (ocazie cu care, probabil, s-a discutat și despre pacea din Ucraina), după care nu a mai acuzat China, partenerul strategic al Rusiei, de politici anti-israeliene, iar Beijingul a tăcut mulțumit că prezența sa pe teren este consolidată și astfel poate conferi confort strategic tuturor jucătorilor din regiune, potențiali parteneri ai săi. Garanțiile SUA nu mai sunt suficiente. Ele funcționează numai cu sub-asigurări la Beijing și Moscova.

Alături de acest aspect, pierderea cea mai gravă constă în dizolvarea mitului impunității, infailibilității, intangibilității și invincibilității Israelului, singur sau împreună cu SUA. Respectivul mit era în măsură să descurajeze orice intenție de a sfida puterea israeliană, orice tentativă de nealiniere la exigențele sale. Mitul era temelia cea mai sigură a puterii de descurajare și a securității Israelului. Năruirea mitului înseamnă năruirea puterii. Și nu arabii, iranienii, turcii, rușii sau chinezii l-au ruinat, ci politica lui Nethanyahu însăși.

Este trist, dar nu este timp pentru acuzații, ci pentru învățăminte. Israelul trebuie să înțeleagă că este mai ușor să prinzi muște cu o linguriță de miere decât cu un butoi de oțet. Că insecuritatea vecinilor săi nu îi sporește, ci îi diminuează securitatea. Că o eventuală amenințare palestiniană va dispărea de îndată ce un stat palestinian vecin sau o entitate politică palestiniană autonomă, subiect al unei (con)federații israelo-palestiniene, va afla drumul prosperității, libertății și demnității cu ajutorul său sau în interiorul frontierelor sale. Că el trebuie să fie statul tuturor cetățenilor săi și nu doar al unora dintre ei, și totodată un stat medio-oriental egal cu celelalte state din regiune, iar nu un avanpost american sau un șerif american în „viesparul oriental”.

Pacea este departe. Mai departe, probabil, decât Premiul Nobel pentru Pace. Dar încheierea operațiunii militare din Gaza, fie ea și numai aparentă și temporară, trebuie să fie primul pas către o pace adevărată, justă și durabilă. Doar așa se va putea spera că sângele vărsat nu a curs degeaba.

Adrian Severin