De la hegemonie la emisferă: cum se redesenează ordinea mondială

În cartea sa din 1987, Rise and Fall of the Great Powers (tradusă și în românește), istoricul Paul Kennedy avansa ipoteza că marile puteri nu decad din cauza unor catastrofe militare spectaculoase, ci a ceea ce el numea suprasolicitare imperială, definită ca discrepanța tot mai mare dintre ambițiile globale și capacitatea economică de a le susține.

Exact în această fază se află astăzi Statele Unite. Cu prea multe baze militare, cu angajamente de securitate pe tot globul și cu un aparat militar costisitor, conceput pentru hegemonie planetară, America cheltuiește resurse enorme.

O victorie a Americii în războiul său contra Rusiei din Ucraina — război în care Ucraina e doar un pion — ar fi dat acces Statelor Unite la imensele resurse rusești.

Unele dintre obiectivele americane ale războiului din Ucraina (declanșat de SUA prin lovitura de stat din 2014, nu de Rusia) au fost atinse. Europa, ruptă de Rusia prin distrugerea conductelor Nord Stream, a ajuns dependentă de Statele Unite, nu doar pentru securitatea sa, ci și pentru energie. Gazul și petrolul pe care motoarele economice ale Europei — în primul rând Germania — trebuie să le achiziționeze la prețuri premium fac economia europeană mai puțin competitivă. Mai important, competitivitatea industrială a UE poate fi controlată de la Washington. Acest obiectiv strategic american — subordonarea și, în bună măsură, falimentarea industriei europene — a fost, în mare parte, deja atins.

Pentru realizarea obiectivelor economice interne — refacerea bazei de resurse și revitalizarea unei industrii aflate în declin (cu excepția sectorului de armament) — Statele Unite caută victime facile (Rusia s-a dovedit o „nucă prea tare”), pe care să le spolieze de resurse: Venezuela, Groenlanda etc.

Recenta „operațiune militară specială” americană din Venezuela trebuie interpretată în această cheie. Dincolo de accesul la uriașele resurse petroliere venezuelene, ea urmărește un obiectiv cel puțin la fel de important: restabilirea prestigiului de mare putere al Statelor Unite. După eșecul confruntării cu Rusia în Ucraina și erodarea accelerată a autorității sale globale, Washingtonul are nevoie de victorii militare.

Mai mult, Donald Trump are nevoie să livreze electoratului său victorii vizibile și ușor de înțeles, pentru a-și consolida imaginea de lider puternic, înainte de midterm elections. Venezuela — și, așa cum vom vedea, nu doar ea — a fost transformată într-un spectacol, menit să-i redea americanului de rând încrederea în America și în liderul său.

Cei mai mulți — chiar și analiști serioși și competenți — văd atacul asupra Venezuelei și răpirea cuplului Maduro ca pe o victorie a SUA asupra rivalilor săi, Rusia și China. Cred că toți scapă din vedere importanța întâlnirii de la Anchorage și a negocierilor care au precedat-o și, din acest motiv, se înșeală.

În realitate, SUA, Rusia și China s-au înțeles să joace o scenetă menită să facă vizibil pentru toată lumea ceea ce altfel ar fi greu de sesizat: revenirea lumii la multipolaritate.

Ce se întâmplă, de fapt

Rusia nu are nevoie de alt petrol decât de al său. Are destul. China e afectată de monopolul SUA asupra petrolului venezuelean, pentru că nu are propriile resurse petroliere, dar Trump a anunțat că America va vinde petrol, inclusiv Chinei. Pentru ca SUA să poată vinde petrol Chinei, câtă vreme China poate apela la alți furnizori, trebuie să-l vândă la un preț rezonabil.

Astfel, din perspectiva Rusiei și a Chinei, implicarea SUA în America Latină, îi ține pe americani departe de Taiwan și Ucraina. Le servește propriilor lor interese.

Ceea ce vedem acum este tocmai ceea ce rușii și-au dorit de mult: America se retrage în emisfera sa. Rusia lucrează de decenii, cu răbdare și subtilitate, la acest proiect — sfârșitul lumii unipolare.

Rusia nu este slabă, așa cum cred „tefeliștii”, după ce – vezi Doamne! – nu ar fi reușit să-și protejeze aliații — Assad și Maduro. Aceasta e o analiză superficială. În realitate, dacă Rusia ar fi fost slabă, Assad ar fi avut soarta lui Saddam și a lui Gaddafi.

Cred că Maduro a fost ridicat împreună cu soția pentru a se retrage într-un loc plăcut — poate Moscova, poate Beijing — și a-și trăi bătrânețile în confort.

M-am interesat: Gaddafi era însurat în 2011, când a fost lichidat. Arhitecții căderii sale s-au asigurat că va fi singur când îi va fi sunat ceasul, întrucât soția nu putea fi nici martoră a linșajului, nici victimă (nu avea relevanță în politica Libiei).

Prin contrast, Assad a plecat cu familia în Rusia, pentru că avea protecția Moscovei — un semn că Moscova este azi mai puternică decât în 2006 sau 2011.

Maduro a fost ridicat împreună cu soția și, pentru că are protecție — fie de la Moscova, fie de la Beijing, fie de la ambele — cred că vor beneficia, amândoi, de o „grațiere” din partea președintelui Trump și de o retragere confortabilă. Până atunci, teatrul trebuie să continue: să convingă americanii că SUA rămân „liderul lumii”. Trump e disperat – are midterm elections anul acesta, înțelegeți?

În Venezuela, forțele americane nu au întâmpinat decât o rezistență simbolică, de fațadă, semn că trupele venezuelene primiseră ordine de stand down. Adevărații eroi ai operațiunii nu au fost membri Delta Force, ci CIA, care a mituit pe cine trebuia și a orchestrat totul din umbră. Sau poate nu vi se pare suspect că Chinook-ul Delta Force a fost ținut suspendat deasupra unei clădiri suficient pentru a fi filmat cu un telefon, dar prea puțin pentru a fi doborât de un MANPAD Igla (cu laser)? Ați văzut Black Hawk Down? În film, ca și în evenimentele reale care l-au inspirat, un elicopter e doborât cu un RPG clasic. Aici, însă, niciun soldat american nu și-a pierdut viața, pentru ca triumful Americii și al lui Trump să fie deplin, iar electoratul MAGA să nu aibă nimic de reproșat.

Alt episod: un comando american sfidează Rusia și abordează nava sub pavilion rusesc Marinera (proprietate a unei companii turcești), deși ar fi fost escortată de un submarin rusesc, după cum se zvonește. Între timp, s-a aflat că Marinera — clasificată de Karoline Leavitt (secretara de presă a Casei Albe) drept parte din flota-fantomă a Venezuelei, nu a Rusiei — era fără încărcătură! Trebuie să fii tefelist ca să crezi că un submarin nuclear ar abandona o misiune precisă, legată de securitatea Rusiei, ca să escorteze un petrolier… care nici măcar nu cară petrol!

Totul este spectacol, pentru ca SUA să-și „salveze fața”, cum spun americanii. Putin a subliniat că nu poate fi pace în Ucraina decât dacă Rusia își atinge obiectivele, iar în 2025, Kremlinul a reiterat că Rusia este gata să discute negocieri „fără condiții prealabile” – o șansă de ieșire onorabilă dintr-un război pierdut pentru SUA, cu condiția ca Moscova să-și atingă scopurile.

Să mai observăm și că se strică relația transatlantică (Europa-SUA, ca să fiu mai clar), pe fondul zvonurilor despre anexarea Groenlandei de către Statele Unite. Cu fiecare zi, devine mai clar că, pentru președintele Trump, Groenlanda e mai importantă decât Alianța.

Ceea ce se întâmplă se înscrie exact în proiectul geopolitic la care Rusia lucrează de decenii: nașterea unei lumi multipolare și, esențial, slăbirea coeziunii NATO (instrument al ordinii unipolare americane). Această viziune nu este nouă: a fost formulată, încă din anii ’90, prin doctrina Primakov, care prevedea respingerea hegemoniei SUA și construirea unui echilibru global bazat pe mai multe centre de putere.

Operațiunea militară specială a SUA în Venezuela — prezentată de americani drept o „umilire” a Rusiei — nu este decât o piesă modestă dintr-un puzzle geopolitic mult mai larg. La fel, operațiunea militară specială a Rusiei în Ucraina este doar o piesă din acest puzzle, nu puzzle-ul în sine. Miza reală nu este un teatru regional sau altul, ci o transformare structurală a lumii, din punct de vedere geopolitic: trecerea de la unipolaritate la multipolaritate, așa cum a fost gândită la Moscova.

Putin, ca să pună capăt seriei de războaie purtate prin proxy de către SUA împotriva Rusiei – serie care ar fi putut continua și după moartea sa, până la fragmentarea Rusiei – a lucrat la transformarea SUA dintr-o putere globală într-una regională și la subminarea NATO.

SUA sunt deja o putere regională, motiv pentru care își reorientează politica externă spre America Latină. Administrația Trump vorbește de „emisfera noastră” – o afirmare a puterii care maschează pierderea influenței globale. Ceea ce, odinioară, era „lumea (noastră) bazată pe reguli” impuse de Washington se reduce acum la un spațiu mult mai mic. În ceea ce privește NATO, este de așteptat ca alianța să înceteze să mai existe în 2029 – 80 de ani, o vârstă rotundă și simbolică pentru un proiect geopolitic care și-a atins limitele.

Tot ce vedem – operațiunea SUA în Venezuela, OMS-ul Rusiei în Ucraina, tensiunile trans-atlantice și lupta pentru oceanele lumii – sunt doar piese dintr-un puzzle global proiectat de Rusia, la care Bruxellesul și Washingtonul abia își dau seama că participă.

China va profita de noua arhitectură multipolară a lumii și va ocupa Taiwanul fără luptă, etalându-și forța militară în mod simbolic, ca de sărbătoare. Europa, rămasă fără lideri autentici, ce va face?

Trump îi explică „domnului Magazin” de ce vrea să cumpere Groenlanda