Incredibila POVESTE din spatele ELECTRIC CASTLE: BÁNFFY MIKLÓS – un conte maghiar care a iubit Transilvania

Trilogia ardeleană, un mare roman

Între anii 1934 şi 1940 au apărut cele trei părţi (în cinci volume) ale Trilogiei transilvane. Acest uriaş roman reprezintă culmea creaţiei literare a lui Bánffy. Datorită lui Marius Tabacu, directorul Filarmonicii Transilvania, care a tradus din limba maghiară monumentala epopee, astăzi avem trei volume despre o Transilvania aşa cum nu s-a mai scris. A apărut recent la Institutul Cultural Român.
Trilogia poate fi apreciată drept marele roman al aristocraţiei ardelene. Acţiunea se petrece în deceniul care a precedat izbucnirea Primului Război Mondial şi se desfăşoară, asemenea altor mari romane – Război şi pace, Pe Donul liniştit etc. – pe mai multe planuri. Acţiunea principală este povestea de dragoste a contelui Abády şi a frumoasei Miloth Adrienne. Pe fundalul poveştii lor, ca într-o uriaşă compoziţie, apar diferite personaje şi întâmplări prin care este redată atmosfera ultimilor ani ai Monarhiei Austro-Ungare. Există relatări care povestesc despre scandalul provocat de roman la apariţia sa: contemporanii au recunoscut din caracterizări şi întâmplări personajele reale din roman. Bánffy este un povestitor minunat, descrierile sale sunt incredibil de detaliate. Marele prozator Móricz Zsigmond aprecia că nimeni nu a scris atât de aspru şi nemilos despre aristocraţia maghiară. Romanul poate fi considerat un act de acuzare împotriva iresponsabilei aristocraţii maghiare, care, convinsă fiind de veşnicia sa, nu şi-a dat seama că era deja angrenată în dansul macabru al dispariţiei.

Prigona comunistă

S-a opus distrugerii Clujului. A fost unul dintre cei mai echilibraţi scriitori. A condus reviste literare. Avea o avere imensă. Putea pleca oriunde în străinătate. A ales să rămâna în România ocupată. În primăvara anului 1945 au început greutăţile pentru el. Reforma agrară din martie 1945 i-a luat proprietăţile. În ziarul “Frontul Plugarilor” au început atacuri împotriva sa. În vara anului 1946 a primit lovitură de măciucă. Un oarecare Emil Isac cere – printr-o scrisoare  deschisă adresată scriitorului Gaál Gábor – ca întreaga comunitate culturală maghiară să nu-i mai acorde atenţie „acestui conte Bánffy Miklós (…) care se crede scriitor“ încă mai este tolerat printre scriitori. După scrisoarea lui Emil Isac, Bánffy nu a mai fost acceptat în Asociaţia Scriitorilor şi niciun redactor maghiar nu a mai îndrăznit să publice vreun text de-al lui.
În vara anului 1949, disperat de condiţia sa, neavând pensie şi locuind într-o cămăruţă i-a  scris o scrisoare lui Petru Groza, în care îl ruga, să-i acorde paşaportul să poată să plece la familia sa: „Mi-am pierdut întreaga avere, pensie nu am şi acum, la vârsta de 76 de ani, în cel mai strict înţeles al cuvintelor, nu mai am din ce trăi (…) nu-mi rămân alte opţiuni decât sinuciderea sau să mor de foame“. A primit paşaportul şi cu ultimii bani şi-a cumpărat un bilet de tren la clasa a doua şi a plecat la Budapesta, la soţie. A murit în anul următor. Aşa s-a încheiat povestea unui om cât o epocă.