Noua criză a rachetelor

Filmul ultimelor evenimente seamănă izbitor de mult cu precedentele crize ale rachetelor dintre SUA și Rusia (fosta URSS). Criza din Caraibe (Criza cubaneză) durează doar 13 zile, Kennedy găsind soluția, în dezacord cu Deep State-ul care-l lichidează în cele din urmă, potrivit ultimelor note făcute publice. Actuala criză a sistemelor ATACMS nu-și găsește încă modul pacifist. De ce? Pentru că forțele întunericului, la fel ca în 1962, doresc războiul cu orice preț.

În cadrul unui interviu recent, Vladimir Putin afirmă că “dacă armata ucraineană folosește rachete occidentale cu rază medie și lungă de acțiune, va însemna că țările NATO sunt în război cu Rusia.”

Mai mulți experți militari explică jurnaliștilor că sistemele ATACMS nu pot fi manevrate decât prin sateliți, iar ucrainienii n-au codurile de administrare. Deci, doar statele care au acces la cheile sistemului integrat pot trimite armele cu rază medie și lungă de acțiune, nu Kiev-ul, cum în mod fals se susține în spațiul public.

Dacă purtătorul de cuvânt pentru securitate națională al Casei Albe, John Kirby, a asigurat  reporterii că nu există nicio schimbare de atitudine a administrației, în sensul folosirii acestor arme, alt purtător de cuvânt, Karine Jean-Pierre, a criticat afirmaţiile „periculoase ale dictatorului rus Vladimir Putin cu privire la un posibil război între Federația Rusă şi statele membre NATO.”

Să le luăm cu încetinitorul!

Volodimir Zelenski cere sistemul ATACMS. Rachetele de proveniență americană pot lovi ținte până la 300 de km. Rusia deține sisteme nu doar de țintire a lor, ci și sisteme ofensive. Încă de pe timpul sovieticilor, rușii au dezvoltat sistemul S–300 (Cod NATO: SA-10 Grumble) de apărare împotriva rachetelor balistice sau de croazieră. Rachetele Kalibr, Iskander, Sarmat sunt doar câteva din capacitatea lor de ripostă.

Ce ar vrea Occidentul? Rusia să fie amenințată și să nu riposteze?

Precedenta mare criză a rachetelor, din 1962, dintre SUA și URSS, s-a soluționat cu asasinarea lui J.F. Kennedy, deși oficialii nu recunosc acest lucru.

Operațiunea Mangusta (de provocare a tulburărilor în insula cubaneză pentru răsturnarea regimului comunist), gândită încă din 1960, în laboratoarele secrete americane, a eșuat. Ulterior, SUA au încercat să-l răstoarne de la putere pe Fidel Castro, “tiranul de la Havana,” prin folosirea mercenarilor în invazia din Golful Porcilor. În replică, Nikita Hrusciov, liderul de la Kremlin, a trimis în secret arme nucleare regimului de la Havana.

În octombrie 1962, 95 de rachete nucleare sovietice ajung în Cuba, fiind nedetectate de americani. Fiecare este echipată cu o bombă atomică – de 70 de ori mai devastatoare decât cea lansată de americanii lui Trumann, la Hiroshima. În tot cursul anului precedent, colonelul sovietic Oleg Penkovsky trimite la Londra, în secret, cca cinci mii de pagini cu documente privind tehnologia si doctrina militară sovietică. CIA vrea să continue infiltrarea societății cubaneze și provocarea unui Euromaidan (ulterior reușit în Ucraina zilelor noastre), Pentagonul fiind hotărât să invadeze insula, Congresul și Senatul american, la fel, invocând doctrina Monroe de apărare (orice atac asupra unui stat vecin este un atac asupra SUA), dar criza rachetelor cubaneze a zădărnicit planurile.

Militarii de carieră presau pe șeful administrației americane, J.F. Kennedy, să admită intervenția în forță a armatei americane.

Hrusciov pregătește „armatele prietene”

De partea sovietică, Hrusciov i-a dat ordin mareşalului Andrei Greciko să discute cu miniştrii Forţelor Armate din statele membre ale Organizaţiei Tratatului de la Varşovia, în vederea ridicării nivelului de alertă, în vederea unei acțiuni comune în viitor.

Și liderul comunist de la București, Gheorghe Gheorghiu-Dej  este chemat de urgență la la Moscova, în anul 1962 și i se pune în vedere că s-ar putea să i se ceară implicarea. Peste un an, Corneliu Mănescu îi zice omologului său american, Dean Rusk, că România este decisă să nu se implice. De la criza cubaneză încoace, România comunistă deschide punți neoficiale de dialog cu SUA și țările occidentale, după principiul autohton: “tot răul e spre bine.”

Totodată, de teamă să nu piardă controlul asupra celorlalte state din America latină, J.F. Kennedy transmite, prin intermediul Braziliei, un mesaj pacifist lui Fidel Castro, anunțându-l că SUA vor renunța la atac, dacă și regimul său retrage rachetele rusești din Cuba.

J.F. Kennedy, tot mai singur, iar rachetele rusești bat sub fereastră

John Fietzgerald Kennedy are, în acei ani grei, un spirijin în fratele său Robert (Bobby) Kennedy, ucis și el după cinci ani de la moartea fratelui. Cei doi decid în secret un troc cu Moscova. Sovieticii să renunțe la rachetele din Cuba, iar americanii, la cele din Turcia, montate doar cu un an înainte. Zis și făcut. Doar că  Deep State-ul american nu admite compromisul. Și recurge la lichidarea decidenților. Adică, a celor doi.

De la criza rachetelor, regimul de la București este băgat în seamă de cancelariile occidentale, după un decar de ani uitați.

Din Lecția cubaneză se pot trage concluzii și linii groase, asta dacă se dorește și altceva decât îmbogățirea industriașilor militari și a gigantului financiar Black Rock, deja antamat pentru reconstrucția Ucrainei.

Despre bâlbele lui Ciucă