Diminutivul și bășcălia la români

Poporul român este inventiv. De obicei, dar mai ales când nu trebuie. Bășcălia este sport național. Și persiflarea inconștientă și inadecvată situațiilor grave este obiceiul locului. Se trăiește adesea la întâmplare, nepredictiv și incontrolabil. În acest context relativ și pseudo-umoristic, diminutivul capătă valențe net diferite de accepțiunea si sensurile semantice din DEX.

Discuțiile uzuale sunt diminutivate excesiv pentru că românul edulcorează viața cu un pic de relaxare lingvistică și mai ales de atitudine.

La mesele noastre, diminutivele stârnesc poftele

Aș începe cu ce place mai mult concetățeanului – mâncărica și băuturica. Mesele noastre sunt un lung șir de varietăți culinare și diminutive. De obicei, începem cu o țuiculiță, obligatoriu de prună, ca să ni se facă fomică. Apoi, la partea solidă, debutăm cu o ciorbică asezonată cu smântânică și un ardeiaș iute sau cu un borșuleț adevărat. Pentru o bună digestie. Continuăm, desigur, cu niște sărmăluțe – ca la mama acasă – și apoi, cu forță și spirit de luptă, se dă iama în fripturică, însoțită de cartofiori, alături servind o sălățică. Sau poate un mușchiuleț fraged și apetisant. Asta dacă nu cumva s-a preparat și o tocăniță cu mămăliguță. Dacă mesenii au optat pentru un puișor sau măcar un copănel la ceaun, un mujdeiaș de excepție face totdeauna diferența. Desigur că, ar fi loc și de o fasolică, însoțită de cârnăciori – pentru că nu-i așa ?!- este  mâncarea națională.

Cum să fie crăpceanul asezonat? Cu mujdeiuț sau cu vreun vinișor de buturugă?

Un crăpcean la tavă sau prăjit ar fi varianta mai ușurică, aproape de dietă. Respirând din greu, după ce intestinele fac opoziție serioasă, din motive de neputință, găsim resurse nebănuite pentru un dulcețel, care poate fi un tortuleț ușurel cu fructe sau – de ce nu ? – o prăjiturică de casă. Dar, oare, ce ziceți de un checuleț sau un cozonăcel? Totul, stropit cu un vinișor de buturugă  sau – după caz – cu doar câteva păhărele de licoare fermecată, musai premiată,  pe aici sau aiurea. La toate aceste provocări, nu ne e clar că pe final merge și o cafeluță? Sau, pentru cunoscători, un ceiuț!

VIDEO: Mai poate omenirea stăvili invazia Inteligenței artificiale?

Și uite așa, se dezleagă limbile și încep povestioarele, bîrfulițele și micile aranjamente. Pentru că deh, fiecare dorește un post mai călduț (preferabil la stat), o mașinuță mai șmecheră, cu mulți căluți putere, vacanțe în țărișoare exotice și un statut social relevant prin toate acestea. Șefuleț, directoraș sau măcar băgător în ciorba altuia.

Mașinuțe și unghiuțe…

Dacă e petrecere mare, apar și veleitățile artistice și fiecare se îmbățoșează la un cântecel sau la dedicații. Evident că seriozitatea este desuetă, în contextul acesta, doar nu o să stricăm farmecul discret al neoburgheziei cu teme din acelea demodate.

În orice situatie, însă, o pozică de grup sau un filmuleț ne imortalizează pentru rețelele de socializare, fiindcă dacă nu ești permanent exhibat în spațiul public, nu exiști.

Subiectele țin de obicei de mondenități și amantlâcuri, doamnele schimbă impresii despre rochițe și bluzițe, unghiuțe, sprâncenuțe, pantofiori și botinuțe sau săndăluțe, iar domnii povestesc de toate cele la un coniecel sau cîteva butelcuțe scumpuțe. Despre mașinuțe, bănuți, fetițe și conturi grăsuțe. În general, se mai strecoară câte o ironie la adresa unor bresle neimportante,   precum profesoraș, doctoraș, croitoraș.

Cum se scrie ofertuța, ca să fie cu folos?

În domeniul imobiliar, se vorbește de câte un apartamențel (de vreo 200 de metri pătrați), o căsuță, care este clar un căsoi numit elegant vilă, deși – la fel de bine – se potrivește viloi.

Pe la ghișee și servicii publice, nu ai ce căuta fără dosărel (cu șină) și semnătură olografă cu pixulețul din dotare. Afacerile sunt uneori pe bază de facturică, pe hârtiuță, toate proiectele sunt prezentate pe o machetuță – și deh! – fiecare vrea pentru firmulița sa o lucrărică mai acătării. Totul este ca ofertuța să fie corectă, ca să nu fie vreo problemuță, dacă se lucrează fără ștampiluță. Că doar a trecut vremea în care rezolvarea era cu sacoșica sau cu pliculețul. Nu de alta, dar, sensibili la friguleț, ai noștri preferă plajele exotice, ca să stea la căldurică, etalând pulpițele la soare și burtica sub umbreluță, la un cocktail și planuri de  noi vacanțe. Apoi, pentru controlul optim al situației, închiriază sau cumpără niște castelașe, prin zone exclusiviste, își pun băsculița sau șepcuța pe cap și dispar cu anii.

Decât romgleza, mai bine ușurel, motăcel cu graiul nostru

Și putem continua așa mult și bine, deoarece limba noastră-i o comoară, iar diminutivele o fac și mai prețioasă. Diminutivele nu sunt ceva de rușine, ele sunt o valoare lingvistică inestimabilă, dar excesul uzitării lor obosește. Și ne produce dureri de căpșor!

Încerc să închei optimist această listuță micuță, sperând ca diminutivele care dau savoare limbii noastre să nu fie complet înlocuite de termenii de import din engleza corporatistă. Aștept cumințel să văd cum poporul român își mai face singur norocelul și renunță la problemuța complicată a unei limbi de lemn, care tinde să fie ușurel, motocel, cam nasolică.

Dulce viață, frumoasă țară, Dumnezeu știe ce urmează. Să nu ne coste scumpuț sau să fie târzior, când ne vom deschide larg ochișorii!