INEDIT / Primul capitol din romanul cavaleresc „Schässburg” – Sighișoara – scris de Christian Banat
Publicăm în serial fragmente din romanul cavaleresc „Schässburg” – Sighișoara – scris de Christian Banat, apărut la Editura Sens.
Cartea prezintă viața a doi gemeni, Reynold si Konrad și a fratelui lor de cruce Wilhelm, fiul episcopului răposat din Sighișoara, într-un moment de răscruce. Era în timpul sfârșitului Principatului transilvănean, înainte de asediul Vienei de către otomani. Între cetatea laică (Sighișoara), simbolizată de căpetenia străjilor, Sigismund de Gernyeszeg, conte de Teleki și cea episcopală (Biertan) izbucnește un război necruțător, cele două tabere luptă pentru ochii senini ai fecioarei cu păr stacojiu, fermecătoarea Beatrix fiica lui Krauss, cronicarul orașului. Ambițiile de înavuțire a cutezătorilor compromit șansele lui Wilhelm la tronul episcopal. Ei jefuiesc o caravană austriacă. Astfel, cei doi cavaleri rătăcitori atrag asupra lor furia lui Sigismund, fratele celui mai puternic bărbat din principat, Mihail de Teleki, călăuzitorul domnitorului Apafi.
Primul capitol
Solia
În dimineața sumbră din douăzeci ianuarie 1679, văzduhul Siebenbürgenului era înnegurat ca o mare zbuciumată, iar Pronia Cerească își ascunsese fața, lăsând cetatea Birthälmului pradă vitregiei sorții. Parcă toate stihiile așteptau să se dezlănțuie peste fortăreața episcopală, stârnite de vântul ce izbea steagurile din turnuri. Însă soldații de pe metereze, fără să ia seama la viforul nemilos, țintuiau depărtările cu mâinile încleștate pe archebuze, asemeni unor războinici neînfricați.
Deodată, poarta Turnului Primăriei se deschise cu zgomot și-n ea apăru un preot pântecos urmat de doi luptători falnici. Aceștia erau acoperiți cu platoșe până la genunchi și păreau gătiți de-un drum lung. Decanul Pancratius se întoarse sever spre ei și scrâșni plin de ură:
– Să nu vă mai întoarceți aici, plecați și croiți-vă singuri norocul sub soare!
Bărbații se aruncară asupra lui să-l înjunghie, dar în aceeași clipă ușa Turnul Orologiului se deschise năvalnic și-n pragul ei se ivi un tânăr senior. Voinicii tresăriră rușinați și așteptară spășiți ordinele lui. Aristocratul își îndesă pe cap coiful împodobit c-o flamură purpurie, apoi își trase fălos viziera.
– Să dăm pinteni cailor! porunci el lovindu-și grăitor călcâiele de caldarâm.
Atunci apărură în gangul turnului patru slujitori, ducând de frâie șapte armăsari de soi ales. Nobilul apucă c-o mână căpăstrul bidiviului din frunte, pe urmă ridică măreț celălalt braț. La acest semn detașamentul încălecă solemn și porni la trap spre gangul Primăriei din turn. Oștenii de pe ziduri se grăbiră să dea onorul, însă cavalerii trecură nepăsători printre arcurile de piatră ce duceau sub Turnul Slăninilor.
De acolo pâlcul ajunse în a doua curte a fortăreței, iar străjerii de la poartă ridicară îndată sarazina. Cei șapte călăreți țâșniră din citadelă, gonind spre răsărit pe drumul pavat cu piatră de râu.
După un ceas de ropot ceata ajunse la fântâna Halvelagenului , unde poposi să adape dobitoacele, pe urmă porni la galop. Vijelia cumplită care se iscase în revărsatul zorilor se îmblânzise, lăsând loc unei adieri călduțe. Apoi soarele palid al iernii apăru din dosul norilor, luminând colinele cu vii, ce duseseră faima ținutului până la marginile Europei.
În fruntea cavaleriștilor goneau tăcuți unul lângă altul cei doi voinici. Armurile și staturile lor deopotrivă trădau că erau frați gemeni. Doar fugarii îi deosebeau întrucâtva, primul era purtat de-un frizon cu coama despletită, ce fâlfâia focoasă în galop. Fornăiturile lui în răstimpuri îi dădeau un aer neîmblânzit și făceau să alunece la oblânc mânerul de preț al spadei stăpânului său. Platoșa cenușie a acestuia era scrijelită cu ornamente și pe cască îi flutura o flamură închisă la culoare.
La brâu, lângă arma de căpetenie, se odihnea un pumnal făurit în atelierele din Franconia. Fratele lui însă călărea pe-un murg cu frâul fistichiu, iar armura și jungherul de la cingătoare fuseseră meșterite tot în Franconia. Alături de aceste arme, geamănul avea agățată de șa o arbaletă de frasin și-o șpangă zdravănă, iar pe umăr îi atârna o tolbă cu săgeți.
În urma celor doi gonea seniorul pe-un armăsar andaluz cu coama albă și încârlionțată până la valtrap. Harnașamentul meșteșugit cu artă și armura milaneză a călărețului arătau originile lui nobiliare. Trufașul era înarmat cu două spade de Toledo, pe care le purta în spinare, iar deasupra lor era așezată o mantie scurtă purpurie. Lângă șa avea agățat un corn de vânătoare și-un pumnal cu plăsele argintii.
În spatele celor trei veneau tăcuți cei patru lachei, acoperiți la rândul lor cu pieptare de fier și înarmați până-n dinți, semn că erau în gardă la tâlharii ce bântuiau principatul în acele vremuri tulburi. Unul dintre ei purta stindardul de luptă al oligarhului, ținându-l în mijlocul cetei asemeni unui herald destoinic.
Drapelul era tivit la capete cu fire de aur și avea cusută o cruce stacojie, sub care se găsea deviza protestantă Soli Deo gloria. Abia după două ceasuri de galop nebun călărașii își lăsară caii să-și tragă răsuflarea pe coama unui deal împădurit.
În fața lor se așternea Orașul de Jos al Schässburgului 8 , cu casele lui de lemn acoperite cu șindrilă, iar la stânga li se înfățișa burgul dominat de Turnul Orelor. Bidiviul tânărului nobil cabră nărăvaș și scoase un nechezat, urmat îndată de ceilalți armăsari. Cavalerii dădură drumul fugarilor să coboare în goană, apoi își făcură loc printre breslașii și negustorii ce mărșăluiau pe ulița cetății spre barbacana donjonului. Stradela medievală era plină de meșteri și ucenici ce făceau o larmă îngrozitoare, mărită de nechezatul dobitoacelor și de zăngănitul armelor. Întreaga gloată dorea să pătrundă în fortăreață înainte ca statuetele din bastion să consfințească vremea prânzului. Astfel, călătorii urcau spre poartă cu ochii ațintiți pe blazonul citadelei, care încadra un leu de aur sub trei turnuri de argint reunite.
– Slavă Domnului, dar multe s-au schimbat în Schässburg de la ultima noastră ispravă, șopti uimit călărețul cu arbaletă spre fratele său.
– Ita est 11, grăi aristocratul prin viziera coifului, burgul a ars acum trei ani și-a fost reconstruit de maeștrii Veit Grüber de Tirol și Philipp Bonge de Salzburg, iar primenirea aceasta s-a făcut cu ajutorul neprețuitei noastre Nationsuniversität.
Vorbind astfel tinerii ajunseră în fața porții deschise, pe urmă urcară spre hersa ce stăvilea înaintarea drumeților în bastion. În spatele ei stăteau patru halebardieri acoperiți de cuirase, care cereau printre zăbrele pergamentele doritorilor să intre în cetate. Straja aceasta era întărită c-o duzină de gardiști echipați cu morioane și muschete, ce pândeau pe barbacană și la ultimul cat al turnului. Astfel de măsuri strașnice erau luate miercurea, când locuitorii scaunului aveau dreptul să cumpere cele necesare traiului, ori să facă negoț la târgul săptămânal din Burgplatz.
În acele clipe rondul din vârful turnului era condus de-un uriaș c-o putere herculeană, îmbrăcat într-o armură cu blazonul casei de Teleki, făurită în atelierele regale de Greenwich. Comandantul avea mijlocul încins c-o centură groasă de piele, în care stătea atârnată o sabie de husar. Pe cap purta o cască fără vizieră, ce-i descoperea fruntea și pomeții puternici, iar barba țepoasă îi dădea o înfățișare dârză. Aerul acesta vitejesc era întregit de mantia azurie, înclinată pe umărul stâng, ce lăsa dezvelită cealaltă parte a grumazului, de care avea prins un buzdugan cu lanț. Ghioaga de plumb era întărită cu vârfuri de fier, călite să spargă și cea mai strașnică platoșă, iar vajnicul o mânuia năprasnic pe câmpul de bătălie.
Înarmat astfel băga spaima și-n cel mai cutezător vrăjmaș și cum dădu cu ochii de cei șapte ridică seniorial palma înmănușată. Atunci sunetul trâmbițașului din dreapta lui amuți orice vorbă a drumeților de sub bastion, iar căpetenia strigă tărăgănat spre călăreții care atrăseseră toate privirile:
– Cine sunteți și ce vânt vă aduce în Schässburg?
– Venim c-o solie de la episcopul Adami pentru Sfatul Cetății, răspunse nobilul fără să-și ridice viziera.
– Încredințează grabnic pergamentul ostașilor de la poartă, apoi noi îl vom da Magistratului, glăsui Teleki întinzându-și pumnul oțelit.
– Am cuvânt de la decanul Birtählmului să dau acest mesaj doar sfetnicilor, și chiar de-aș pierde jumătate din avere tot nu voi asculta vorbele tale! strigă hotărât junele prin deschizăturile coifului.
La auzul acestei împotriviri magnatul se întunecă și urlă răgușit:
– Cum cutezi, câine, să ne sfidezi pe noi, Sigismund de Gernyeszeg, grof de Teleki, comandant al Schässburgului din ordinul principelui Apafi? Pe sceptrul Sfântului Petru, vrei să te strecori în fortăreață cu solii eretice fără voia noastră?!
– Prietenul meu, se amestecă voinicul de pe frizon, este Wilhelm de Birthälm, fiul intendentului suprem al Bisericii Poporului de pe Pământul Crăiesc.
– Cine ești tu, bastardule, de îndrăznești să ne vorbești? tună contele pe-un glas ce-ar fi putut să scoale și hoiturile din morminte.
În fața acestei jigniri fără seamăn, luptătorul duse mâna fulgerător la pumnalul de la brâu, dar fiul episcopului îi opri brațul necugetat.
– Pune jungherul la locul lui, Reynold, porunci apăsat Wilhelm, ne pui capetele în primejdie cu mânia ta nechibzuită! Războinicul se supuse fără tragere de inimă, iar Sigismund îl măsură năvalnic, gata să ordone soldaților de pe barbacană să deschidă focul.
– Cum poate seniorul de Gernyeszeg să arunce ocări asupra unor cavaleri de viță aleasă? întrebă mânios arbaletrierul, venind în ajutorul fratelui său.
– Cavalerii cinstiți au blazoane pe armuri și-și ridică vizierele când vorbesc unui nobil, dar voi, mișeilor, nu doriți să vă fie recunoscute chipurile! răcni înverșunat ungurul. De nu vă arătați îndată fețele și nu urmați smeriți cuvintele noastre, jurăm pe Sfânta Fecioară să vă legăm de stâlpul infamiei din Piața Cetății!
Apoi își îndreptă degetul spre geamănul ce-și încleștase pumnul pe mânerul armei.
– Iar tu, bastardule, vei ajunge în ghearele torționarului pentru sfidarea stăpânirii noastre! mugi el orbit de furie. În aceeași clipă gărzile izbiră cu cozile halebardelor în caldarâm, gata să lovească la comanda grofului. Atunci Wilhelm își scoase casca și vorbi grav, semn că mândria-i fusese rănită de amenințările uriașului.
– Înălțimea Voastră știe că stăvilirea poruncilor intendentului este o jignire adusă lui Apafi de Transilvania, iar samavolnicia va ajunge la urechile prințului prin comitele Hermannstadtului !
Pe urmă dădu pinteni bidiviului, silindu-l să se învârtă de jur împrejur și continuă aprig:
– Trimit inelul cu pecetea episcopală Înălțimii Voastre, să rămâneți încredințat că suntem bărbați de onoare! Iată, blazonul lui Adami și fala Birthälmului fâlfâie în vânt cu deviza casei noaste Soli Deo gloria!
– Soli Deo gloria! strigară călăreții într-un glas, ridicându-și deodată vizierele, spre încântarea mulțimii strânse la poartă.
Apoi fiul lui Adami își trase bijuteria din deget și-o întinse printre zăbrele unui străjer. După câteva clipe de așteptare acesta predă c-o plecăciune adâncă giuvaierul lui Teleki. În același timp Reynold își aplecă curtenitor capul spre ultimul cat al donjonului, iar contele rânji dezvelindu-și colții tăioși. Pe urmă luă inelul și cercetă cu ochi de vultur sigiliul Pământului Crăiesc și domolit de acesta își înălță mâna în semn de poruncă aspră. Peste norodul de la poartă se lăsă o tăcere desăvârșită și Sigismund tună înfricoșător ordinul judelui regal, acompaniat de răpăielile toboșarului.
– Cine scoate pentru ceartă sabia din teacă în Orașul de Sus își va pierde brațul, iar cine varsă sânge în Cetate își va pierde viața!
După aceea doi oșteni ridicară hersa, iar ceilalți doi își desfăcură halebardele lăsând cavalerilor cale liberă, fără să-i scape însă din priviri. Tinerii trecură prin gangul de sub Turnul Orelor, însoțiți de bătăile fioroase ale călăului din orologiu.
În tot acest timp groful privi zările străfulgerat de-o nălucă chinuitoare. Pe urmă își chemă scutierul mișcându-și nobiliar degetele. Un ungur mic de statură se apropie de senior așteptându-i cuvintele cu capul plecat. Ochii lui răutăcioși și mustața răsucită sub ciocul de uliu adevereau că ducea la îndeplinire cele mai cumplite dorințe ale stăpânului său. Bărbatul avea înfățișarea unui brigand de soi și era înveșmântat c-un surtuc pământiu și cu pantaloni de postav cenușiu. În picioare purta cizme din piele netăbăcită ce-i treceau de genunchi și pe mijlocul pieptului avea o bandulieră sfârșită la cingătoare c-un tesac și două pistoale turcești. Sigismund își scoase coiful, lăsând să-i cadă pe spate pletele inelate, apoi își aținti privirea sfredelitoare spre vânjosul slujitor și-și coborî colțurile gurii.
– Miklós, schimbă-ți hainele degrabă și urmărește-i cu băgare de seamă pe acești blestemați, scrâșni el proptindu-și pumnul în umărul valetului. Acesta își ridică umil fața și mag-
natul grăi cătrănit.
– Pe onoarea noastră de conte, aceste stârpituri primejdioase nu prevestesc nimic bun, și însoțindu-și vorbele duse mâna la pumnalul de la șold. Lacheul înțelese semnul viclean și tresări fățarnic.
– Orice poruncește Înălțimea Voastră e sfânt și va fi împlinit întocmai, mârâi el ascultător, sluțindu-și botul ca un vulpoi ce dibuise ascunzătoarea sobolilor. Pe urmă se înclină reverențios și dispăru ca o umbră.